I feel... so alone

   Later edit (in mod miraculos pus la inceputul postului) - Scrisesem textul asta pe 9 apr, dar n-am vrut sa-l mai pun. Anyway, era pacat de "efortul" depus. So here it is, in viarianta originala. Oricum, nu prea mai tin minte ce am scris in el, decat ca ma plang :) So, enjoy it, my secret admirers. Mwah !

   Uhm... da, de vreo 5 minute incerc sa gasesc un titlu potrivit. Nu m-am gandit la subiectul postului inca, stiu cu certitudine doar ca nu am chef de absolut nimic in momentul asta si simt nevoia sa impartasesc asta cu cineva. Din lipsa de... atentie o sa comunic cu mine insumi/cu jurnalul personal/blogul. So yeah, ma simt singur din cand in cand - sunt mereu singur, dar numai cateodata ma simt singur. It's something like that. Se pare ca nu poti trai cu filme, jocuri si muzica la nesfarsit :| nu te poti instraina complet de oameni, oricat de mult i-ai dispretui. "Stai asa, de ce sa-i dispretuiesti? De ce sa te instrainezi de lume? Nu e normal..." Well, pentru ca am ajuns la capatul rabdarii... pentru ca nu ma vad schimbandu-ma in nici un fel, la fel cum nu vad nici lumea din jurul meu schimbandu-se peste noapte. Pentru ca ma cunosc mai bine decat oricine altcineva, pentru ca ma simt inchis intr-o cusca de aur... pentru ca visez din ce in ce mai mult, si singurele mele trairi iesite din vechiul tipar sunt cele din vise, vise care se sting atat de repede... Ma simt pur si simplu complet rupt de realitate in ultima vreme. Nu mai vorbesc cu nimeni,(pt ca) nimeni nu mai vorbeste cu mine, si atunci cand vorbesc totul e funny si ok si se termina dupa 5 min. Mi-e frica sa interactionez cu orice fiinta sau lucru tangibil... am senzatia ca nu as produce decat haos... Nu ma mai simt atasat sau atras de nimeni pentru ca in ochii mei fiecare are un (potential) defect care m-ar rani la un moment dat. Si ma intreb mereu de ce eu? De ce am ajuns in stadiul asta? Pentru ca pot spune cu certitudine ca am incercat sa ma mentin pe linia de plutire... si nu am primit in schimb decat dezamagiri, complexe de sine si frustrari. Si incet incet am inceput sa ma distantez de lume, sa imi vad de treaba mea, sa caut linistea in alte locuri. Si a fost ok, pana cand am inceput sa tanjesc din nou dupa atentie si comunicare, dupa bunatate, puritate si sinceritate... dupa dragoste... dupa orice... si chiar daca ma linisteam din cand in cand, linistea se transorma mereu in neliniste... ca si acum. Exista oare vreo solutie? Din moment ce nu m-am gandit serios la suicid pana acum, inseamna probabil ca viata mea nu e atat de neagra si ca o pretuiesc... dar mi-e urat cand observ ca ma irosesc si degradez pe zi ce trece... ca alti oameni probabil sau cu siguranta mai nemerituosi se bucura de viata mai mult decat mine si nu par sa aibe vreo nemultumire sau tristetze... si asa imi par majoritatea... e oare normal si benefic sa iti tii in frau starile? De ce ne este atat de teama sa ne aratam slabiciunile? Hmm... probabil pentru ca nu este nimeni acolo care sa ne ajute - ba din contra. Who knows? In fine, sunt constient de faptul ca s-ar gasi tot felul de sfaturi, exemple care sa-mi dovedeasca ca "poate fii si mai rau" si povetze pentru starea mea de spirit si deja le visez pe toate, prin urmare nu ma ajuta cu nimic... Nu stiu de ce am scris toate astea - well, de fapt stiu, vroiam sa ma confesez cuiva - cuiva care sa nu ma ia in ras si chiar sa ma AJUTE cu ceva :( Dar atunci cand iti pui pe tava sentimentele oamenii nu fac altceva decat sa profite de ele si sa te subjuge (da, cu exceptia prietenilor adevarati - creaturi mitologice) - dar mi-e foarte teama si ma intristez nespus gandindu-ma cate persoane vor face efortul de a citi intregul post - si intr-un foarte fericit caz - de trece prin chinul de a raspunde cu un sfat sau o critica (more likely). Probabil cer prea mult de la o societate care nu iti permite sa comunici cu oricine iti place, sa te manifesti cum iti place si sa fii natural si original fara a deranja. Cert e ca nu voi inceta niciodata sa fiu EU, oricat de diferit m-as simti. Pentru ca in final, normalitatea este ceea ce noi insine percepem ca fiind normal, si nu asa cum este perceputa de masa colectiva. Nu am nevoie de un grup. Nu am nevoie de o gasca. Nu am nevoie de o identitate. Am nevoie de un prieten.